propriile sale aspiraţii, în perspectiva acceptării ideii de înălţare la Cer. Dar intelectul divin nu percepe afecţiunea creaturilor, ca pe o onoare, ci ca pe o cerere de participare la completarea Lumii divine. El nu răsplăteşte fidelitatea arbitrară a creaţiei, ci demnitatea încadrării materiei înviate în circuitul suprem al posibilei existenţe eterne. Viaţa Divină, investită în trup ca parte a Vieţii Supreme, menită să învieze materia în cadrul experienţei de creare a Universului divino-material, se întoarce în Sine în momentul retragerii efective din trupul pe care până atunci 1-a populat. Fără obligativitatea dezintegrării unităţii retrase, aceasta poate rămâne compactă şi, implicit, poate popula un nou trup în cadrul procesului de reîncarnare, când se va recunoaşte pe sine. Caracteristicile psihologice şi intelectuale ale personajului reîncarnat vor fi aproape identice cu cele ale personajului din care s-au retras, cu modificările determinate de influenţele materiale ale noii geneze. Apropierea de momentul decisiv al desprinderii din actuala fază de evoluţie a creaţiei va duce la recunoaşterea sinelui şi la conştientizarea repetatelor reîncarnări, care s-au succedat în timpul acestei lucrări. Şinele divin, ca unitate care cuprinde toate diviziunile vitale investite în acelaşi timp în trupuri terestre, împreună cu viaţa rezultată din reîntoarcerea la Sine a diviziunilor, a fost desprins din Tatăl şi botezat în numele Lui. I-a fost dat un nume şi autonomie existenţială până la întoarcerea în Dumnezeu cu misiunea de conducere a materiei înviate la Cer şi sfinţirea acesteia cu eternitatea, împlinită. însoţită de materia perfecţionată prin sfinţire, unitatea divină
