în toate neamurile s-a născut ideea existenţei Vieţii Supreme, din care, cândva s-a desprins un Fiu, fiecare naţie imaginându-şi-L altfel decât celelalte naţii, dar a cărui naştere era iminentă. In mod vizibil însă, nimic nu prevestea începutul schimbării. Păstorii aprindeau ca şi până atunci, focuri lângă stânele lor, sultanii se distrau alături de cadâne, iar şefii triburilor uitate de lume trăiau în ritmurile existenţei anterioare. După trei zile, din ziua în care Viaţa a început să se transforme în materie vie, a urmat o zi de sărbătoare; Prima Sâmbătă a Vieţii. A urmat apoi Duminica Ei, după aceea, multe, multe zile au trecut neobservate peste trupurile oamenilor, fără ca să-şi imagineze cineva, că într-una din cetăţile aflate în vecinătatea Mării celei Moarte, o fecioară era însărcinată. Şi că într-una din zile, ea ar putea ieşi pe străzi şi oamenii i-ar putea vedea pântecele şi ar putea să arunce în ea cu pietre, după cum era obiceiul. Nici fecioara nu ştia că este însărcinată. Ea continua să trăiască şi să muncească alături de familia ei, aşa cum făcuse şi până atunci. Tinerii cetăţii o vedeau în fiecare zi mai frumoasă şi doreau tot mai mult să o ia de soţie. Dar ea nu se gândea la acest lucru, îşi petrecea timpul liber în templu, rugându-se sau umblând prin cetăţile sărace, oferind copiilor de acolo, lapte şi pâine. Pentru că în ea, se încarna atunci Dumnezeu şi toate acţiunile ei stăteau sub semnul minunii, care avea să se dovedească a fi, cea mai mare minune din istoria materiei înviate cu sânge divin.