Iar dacă Viaţa i-ar spune cu insistenţă: "Nu este adevărat! A i fost pentru câteva clipe doar materie, dar ai redevenit om pentru că Eu am pătruns din nou în trupul tău", cu siguranţă că omul ar afirma: "M-am salvat singur. Am avut puterea să revin la viaţă, pentru că sunt un om puternic." Iluziile creează în gândirea materială a omului, un univers fragil, producător de aroganţă şi viclenie. Viclenia gândirii materiale a omului depăşeşte realitatea lui. Când stă faţă în faţă cu realitatea divină din trupul său, omul înlănţuit în piedici şi cuprins de limite nu poate decât să sfideze; şi sfidează. El, victimă a viciilor materiei din care provine, urăşte în mod involuntar propria sa combinaţie de materie şi Dumnezeu, pentru că Viaţa din această combinaţie, posedă în ea nemurirea, iar el nu beneficiază de aceasta. Nefiind capabil să reziste unei atare poveri, omul se contestă pe sine.
Sub presiunea iluziei propriei lui supremaţii, trupul recurge la subterfugii de tot felul, scuzându-se gândind: "Nu am de ales, fiindcă sunt obligat să-mi păstrez viaţa şi pentru asta trebuie să fac orice." O falsă abordare, pentru că în aceste condiţii, Dumnezeu îi răspunde: "Eu am de hrănit un Univers şi o Lume Divină şi cu toate acestea nu trebuie să fac orice pentru asta. Dar din punctul tău de vedere, tu eşti mai presus decât Mine."
De la desprinderea sa din animalele maymun, omul a luptat sistematic să îşi apere trupul nu Viaţa, destinul lui uman, fiind o iluzie trasată de sensul greşit al scopului pentru care a fost creat, existenţa lui reală, având o finalitate precisă; apropierea de eternitatea din