Scrisoarea unui enoriaş luminat
Doamne, Ţie îţi cer lămuriri, când mut mă aşez în genunchi în dreptul ferestrei, iar când ţi se pare că plâng, nu fac decât să te rog să înţelegi că suport tot mai greu incertitudinea prezenţei Tale. Stau cu ochii închişi şi mă concentrez la forma cu care mă amăgesc, dar nimic nu poate înlocui nevoia de Tine.
Din interiorul meu, pleacă ceva în care am pus iluzia că am să te văd în vreun fel, în lumea aceea, în lumea aceasta, sau în ambele lumi, căci n-ai cum să fii Tu cel plecat fără milă. Dar gândurile că pornesc în căutarea a ceva ce ar putea să nu fie, ceea ce de atâta vreme visez, sau, şi mai rău, că ar putea să nu fie deloc, mă sperie ori pur şi simplu mă fac să plâng, cum numai Tu ai putea plânge, dacă ai plâns măcar o singură dată. Ce bine ar fi să fi plâns măcar un cuvânt. Ar fi primul semn că murim cu folos în lumea în care cei din jur spun că ar fi lumea Ta. Eu nu-i cred. Pentru că au în glas un mister, o convingere de care chiar ei se îndoiesc, iar când le cer desluşirea cărării ce duce la Tine îmi spun să mă rog. Ori, eu refuz să te creez pe Tine după bunul meu plac.
Dacă eşti Tu, acolo, după uşa aceea, iar eu sunt nedemn să te văd, primeşte măcar privirile într-un soi de audienţă divină şi eu mă voi întoarce la moartea aceasta. Viu sau mort, fără Tine tot mort se numeşte că sunt, doar că privirile se calcă în picioare întorcându-se fără nici un răspuns. Aş vrea să ştiu în cine au crezut atâtea generaţii, ori dacă are vreun rost să ne îndoim genunchii, căci iată ce fac