care urma. Materializând o parte din legile Sale, a dat acestora forme iniţial imperceptibile prin strămutarea în afara Sa, a puterii din structura divină. Din pulberea gândirii supreme care îl reprezenta, a rânduit în noile legi, materie pentru aştrii şi bucăţi de stele stinse ca să umple spaţiul până atunci nemăsurabil. In interiorul sistemelor create după modelul Său, a produs goluri interstelare ca să nu fie nevoit să comprime distanţele. Atunci a absorbit gândirea rămasă fără suportul infinităţii în structura Sa, pentru ca stelele să poată cădea nestingherite în gol. Planetele au căzut şi ele sub propria lor greutate. Tot ceea ce se roteşte de atunci în spaţiu cade de fapt după o regulă anume creată de Cel ce aducând această schimbare, s-a schimbat esenţial pe Sine. Mişcarea de deplasare prin rotaţie este de orientare divină, iar Universul, imaginea perceptibilă a grandorii Creatorului Lumii.
Dar imaginea aceasta nu ne dezvăluie nimic din istoria Vieţii Supreme. Ştim doar că Viaţa Supremă, conţinând Gândirea şi Puterea divină, este chiar Dumnezeu. Dumnezeu a apărut din Sine, ca Viaţă, în momentul în care coordonatele spaţio-temporale divine s-au modificat ca urmare a maximei concentraţii de neuroni intelectuali pe unităţile suprafeţelor devenite prea mici. Momentul desprinderii lui Dumnezeu din Viaţa anterioară, nu este intuit. Deductibil este doar adevărul că modelul desprinderilor succesive din anterior este de origine divină şi a fost transmis materiei şi evoluţiei genetice ulterioare. îmbătrânirea, ca stare a timpului, este resimţită şi de Univers, ceea ce permite, în viziunea în care Universul este imaginea