Orbitii apocalipsei
De stiu ceva, ce altora prin minte nu le trece
cui sã îi spun; pe cine sã trezesc din somnul invincibil,
în geamul cui cu sufletul sã bat
noaptea târziu sau ziua prea devreme,
cui sã-i dezvãlui zorii pe-nserat
si diminetii cui sã-i spun sã cheme
ca pe un copil mânat la legãnat
aura nopþii ?
Cui sã îi cer sã iasã
din monotona lume odioasã cunoaºterii
si cui sã-i zic,
cã-ntreaga omenire fãrã Tine-i un nimic
uitat într-o miscare nocturnã ?
Iar dupã aceea cui sã-i cer sã creadã
cã tot nimicul ãsta înviat
conþine Dumnezeu adevãrat în trupul lui,
si-n felu-n care astãzi se închinã
fantomelor se roagã,
de Dumnezeu departe sã se þinã ?
Cum sã conving acum pe cineva
cã Dumnezeu în trup e viaþa lui,
când miile de ani îi spun cã nu-i
cãrare cãtre cer prin trup, ci prin infern ?
Ori, cum infernul poate devenii
locul de veci al celor ce-au murit,
cum poate Dumnezeu topi
ce trupul a topit demult în urma lui ?
Cum poate învia a doua oarã
si tot prin Dumnezeu, materia sã moarã
desi a mai murit;
când stim cã Dumnezeu nu-i un învietor-cãlãu
asemenia celui care a scris Acopalipsa
si nu-i un trup bãtrân venind de nicãieri,
care sã-i simtã-n crestet mortii lipsa ?