Invidia n-ajunge-m nemurire
Nici vorbã sã iesiti de-aici afarã
precum din trupuri ar fugi de voi,
a lasitãtii zile-ntunecate;
nu-i în trãire Viata pe-apucate
ca sã sorbiti din ea întreg pelinul,
nici de-absorbit în trup câte putinul
nu-i cale de-npãcare;
cãci Universul doar în consolare
mai scapãrã în lacrimã privirea
o ..., Zeitatea marii tresãriri !
Minuni ai înteles sã faci cu trupul Tãu,
copii sã nasti si sã-i fixezi de stele;
de ce-ai împins misterul pânã azi
doar cu puterea atractiei din ele ?
De ce nu-s stelele viori din care cazi
în locul sunetelor ?
În care univers mai mare decât cel divin
ai vrea sã-si piardã sfârsitul rãsuflarea,
din care moarte consolarea
când stelele-ar lãsa în urma ta aprinse
alte vieti
linistea ti-ar zidi,
în ciuda existentei tale stinse ?