Dumnezeu, astfel încât, la finalul lucrării Sale, materia transformată în trupuri să fie capabilă de o uluitoare urcare la Cer, prin propriile ei mijloace. Pentru aceasta trebuie să existe cât mai multe trupuri capabile să-1 poarte pe Dumnezeu în fiinţa lor.
Sirenele trăiau în ape şi pe uscat. Şi se înmulţeau după regulile pe care le lăsase Tatăl. In structura lor, materia şi divinitatea se confundau cu făpturile inocente ce le alcătuiau. Existenţa lor era o realitate imperturbabilă, într-o lume imperturbabilă. Peştii cei vii, le deveniseră hrană prin dezlegarea pe care le-o dăduse Dumnezeu, iar oceanele, cu ţărmurile lor, adăposturi. Nu se temeau de niciuna din vieţuitoarele din ape, iar vieţuitoarele de pe uscat nu îndrăzneau să le atingă. Isus era împreună cu ele şi le spunea: "în voi şi-a pus Tatăl nădejdea, că veţi duce în Ceruri lucrarea Lui. In voi statorniceşte sângele care este parte din Viaţa cea Mare şi nu este drept să vă gândiţi că l-aţi putea da pe o viaţă de fiară. Fiarele au fost create de Tatăl doar din apa cu care s-a spălat sângele Lui şi nu din sânge. Fiindcă a fost de ajuns să se atingă de Dumnezeu, apa aflată atunci în mări şi oceane, ca să poată da la rândul ei viaţă, dar nu este cu putinţă să te apropii de Dumnezeu, dacă ai râvnit la sângele Lui." Sirenele se cutremurau la auzul acelor cuvinte, apoi îşi reluau rostul, hrănindu-se şi înmulţindu-se în apele oceanului planetar. Când marea era limpede, pe suprafaţa apei se vedeau capetele sirenelor respirând aerul de afară. Şi erau mândre că sunt protejate de Dumnezeu şi mai mândre pentru că reuşiseră să rămână parte în lucrarea Lui.