cu Sine, să poată învia o parte a materiei. Şi până atunci, lucrarea de înviere a ceea ce părea imposibil de înviat, evoluase bine. Urma desigur o zi, când Isus avea să simtă că materia în care este investit, poate face un nou pas, pe drumul spre Cer. Până atunci însă, se mulţumea să sensibilizeze materia gândirii creaturilor Sale, să le modifice simţămintele, care până la un loc, păstrau un puternic caracter material, să le creeze un centru de sensibilitate, care ulterior să înlocuiască necunoaşterea, cu conştiinţa de sine. Era prematur însă, să înceapă procesul acela.
Natura şi timpul lucrau în numele Lui asupra creaţiei Sale, mai puternic decât şi-ar fi putut imagina oricine şi lucrarea Sa înainta spre ţelul propus. Chiar şi atunci, când totul părea uitat sau abandonat, lucrarea Creatorului mergea bine. Când Dumnezeu nu se arată făpturilor create de El înseamnă că drumul pe care evoluează acestea, este bun. Doar Isus se vede uneori nevoit să tulbure natura, intervenind în legile acesteia, pentru ca făpturile care îl poartă în ele (din punct de vedere material, complet legate de natură) să simtă că undeva, în apropierea lor, Cineva le arată când drumul este greşit. Animalele aflate atunci în oaza imensă, creată special pentru transformarea lor prin purificare pe căi naturale, evoluaseră cum ştia Dumnezeu, iar Fiul acestuia era mulţumit. El le comunica fostelor sirene, prin simţurile care legau trupul acestora de Tatăl din Ceruri, că Viaţa pe care acestea contează în clipa în care îşi propun să facă un pas înainte nu este un lucru atât de firesc. Zadarnic. Ele nu ştiau decât că obiectele văzute în jurul lor, nu sunt toate la fel, că atunci când simt