rămânea în urma fiecărei alegeri, Isus îşi crea pe Pământ trupuri noi. Astfel că şi sirenele deveniseră mamifere, evident, în timpul necesar acestei schimbări şi urmau să primească de la Creatorul lor nume noi, să se maturizeze, să păcătuiască în felul lor şi ele şi să se schimbe în fiinţe superioare celor care erau. Prezenţa lui Isus sub formă de Viaţă în această specie era marcată tocmai de capacitatea acestei specii de a evolua de la inferior la superior, de la absenţa conştiinţei de sine la dobândirea acesteia, caracteristică inexistentă la oricare altă specie de pe Terra. Trecerea timpului nu era marcată atunci decât de Dumnezeu, care odată ce începuse această experienţă de înviere a materiei cu propria Lui Viaţă şi de înălţare a acesteia pentru a convieţui cu Sine în Ceruri, avea suficientă răbdare. în plan divin, timpul se măsura altfel. Isus, care se desprinsese din Viaţa Supremă la începutul acestei lucrări, avea şi El nesfârşită răbdare, fiindcă nici lumea Lui nu era cea terestră. Pentru Isus, lumea terestră era locul în care Viaţa Supremă încerca să dea materiei măreţia Sa, fără ca această experienţă să îi schimbe caracteristicile.
Aşadar, Pământul guvernat de legile fizice ale Universului, care erau tulburate doar din când în când de intervenţia divină în scopul grăbirii sau stopării unor fenomene, în general legate de determinarea schimbării unor evoluţii în materia înviată de Dumnezeu, era martorul mut al tuturor realităţilor pe care nu le înţelegea. El contribuia doar la această lucrare, cu prezenţa sa inconştientă, servind ca suport pentru apele în care Isus a găsit ceea ce-i trebuia, pentru ca împreună