întrupa în femeia, pe care Tatăl a socotit-o demnă să dea astăzi naştere Fiului Său. "
După ce a rostit aceste cuvinte, inducând în toate trupurile în care vieţuia, ideea că Dumnezeu are un Fiu s-a oprit. Şi a ales clipa, când sângele femeii în care urma să se nască, să devină cu desăvârşire sângele Său, apoi a spus: "Clipa cea de pe urmă a trecut! Viaţa Tatălui Meu va avea cel dintâi trup. " Apoi s-a răstignit pe crucea prunciei, dându-se în mâinile omului, ca omul să primească prin El, puterea de a trece obstacolul firii.
* * *
A urmat înserarea. Soarele se stingea pe cer, iar din locul acela, în urma lui, apusul vărsa lacrimi de bucurie. Pentru că încarnarea lui Isus înlocuia cataclismul iminent în ziua aceea. Vântul sufla uşor dinspre Marea cea Moartă. Naţiile lumii aveau atunci nume şi obiceiuri din cele mai diverse. în China, trupurile în care vieţuia Dumnezeu se închinau apei şi focului. In India, oamenii se rugau animalelor maymun, din care se desprinseseră anterior. Egiptenii, faraoni şi oameni bogaţi, sub instinctul materiei îndrăgostite de eternitate, se pregăteau pentru reîncarnare. La Roma se puneau la cale marile războaie. Era vremea când în toate trupurile purtătoare de Dumnezeu se crease o mare nelinişte, ca şi când fiecare naţie ar fi ştiut câte ceva din ceea ce avea să urmeze. Fiindcă în fiecare trup se producea atunci schimbarea conştiinţei celei vechi cu o nouă conştiinţă, o mutaţie genetică ce avea să înlocuiască iminenţa unei pedepse divine. Din acea zi,