Cei dintâi oameni
Fiinţele care proveneau din animalele maymun nu cunoşteau filozofia lui Dumnezeu, când s-au văzut singure în faţa realităţii în care trăiau. Dar, nici cel puţin nu mai reţineau, că Isus le-a comunicat cândva, că din ele se vor naşte cei dintâi oameni, din care ulterior, se vor desprinde sfinţii, care să urce la Ceruri. Ele trăiau seduse de miracolele simţirii celei noi, ignorând orice pericol care venea din afara lor, iar în interiorul lor, nu se puteau gândi că ar exista vreun pericol. Protejate de Dumnezeu, animalele aflate în transformare, nu-şi puneau problema ridicării la înălţimea spiritului, faţă de care nu simţeau nici o responsabilitate, fiindcă, în drama conştientizării, numai unele dintre ele, au fost capabile să-şi asume riscul cunoaşterii de sine. Cele mai multe primiseră acea nouă sfinţire, ca pe un dar pe care Dumnezeu şi 1-a făcut Sieşi. Astfel că, în perspectiva trecerii la stadiul uman, animalele maymun trebuiau înnobilate cu încă o parte din sentimentele Creatorului lor, pe care Dumnezeu le pregătise la vremea dintâi şi aştepta ziua, când trupul înviat din materie să fie apt pentru a se înnobila cu ele. Conştiinţa de sine, indusă în mintea animalelor maymun, separat de sentimentul iubirii Creatorului, deci al propriei Vieţi, în mod