căldură şi sete. Apele au început să se adune peste uscatul fierbinte, să formeze lacuri şi văi. în câteva zile, deşertul din Podişul înalt a devenit suportabil. Printre firele de nisip, au început să apară fire de vegetaţie, care ulterior s-au înmulţit împânzind pustiul. Ploile continuau să cadă, saturând solul nisipos, transformându-l în câmpie. Aerul era cald şi umed. Sleite de foame şi drum, sirenele înotau unele lângă altele, purtate de un soi de disperare imprevizibilă. Sângele lor clocotea de Viaţa cea nouă, dar şi de tristeţea provocată de absenţa peştilor din apă. Desigur, nu îşi puteau pune întrebări, şi totuşi, cu ce se vor hrăni?
Glasul lui Isus dispăruse odată cu dunga luminoasă, ce le indicase drumul spre locul acela, fără să le dea dezlegare de hrană. Ar fi putut încerca să se hrănească şi cu plantele ce crescuseră în jurul lor, dar nu îndrăzneau. Sunetele pe care le scoteau, un fel de chiţăituri prelungi, puteau fi chiar întrebările pe care şi le-ar fi pus. Fiindcă, în mod cert, niciuna dintre sirene nu avea alte preocupări decât să afle dacă va mai dura mult supliciul. Frica, de păcat şi de moarte, le ţinea departe de vegetaţia de acum destul de bogată. Era de fapt testul de fidelitate la care le supusese Isus, care apoi le-a zis: "Am urmărit comportamentul vostru timp de patruzeci de zile de la sosirea aici. Şi am văzut că aţi acceptat să muriţi mai bine, decât să recurgeţi la canibalismul aparent firesc. Aşadar, astăzi vă zic în numele Tatălui Meu şi al Creatorului vostru, că nu aţi fost aduse aici ca să muriţi, ci dimpotrivă, să vă schimbaţi, să daţi, în timp, Viaţa Mea, trupurilor celor noi pe care le veţi primi. Căci lucrarea Tatălui, de