Destinul şi moartea
Cel mai frumos vis al trupului a fost dintotdeauna să trăiască singur. Fără să fie dependent de latura sa divină, care în viziunea lui, îi creează atâtea necazuri. Din momentul în care, trupul nu ştie că Viaţa care îi conferă măreţia nu îi aparţine, este fericit. In clipa desprinderii Vieţii din trup, fiinţa umană simte o mare durere, care face clipele morţii stranii. Dar împăcarea cu destinul şi moartea este prea târzie. Pentru că iluziile i-au jucat trupului farsa, întinzându-i la tot pasul capcane. Din care materia nu poate ieşi nici chiar ajutată de Dumnezeul din sine, fiindcă instinctul morţii, moştenit de la nefiinţa din care provine, este cel mai dezvoltat sentiment primar a trupului. Dar natura umană s-a adaptat la experienţa pe care Viaţa Supremă o face pe Pământ, astfel că oamenii au devenit eroii propriei lor lumi şi arbitrii între Viaţă şi moarte. Perpetuarea valorilor morale şi materiale create de om îi dau trupului posibilitatea să acumuleze trecutul trupurilor anterioare, fără a sesiza însă că din trupurile anterioare, fiinţa sa, nu moşteneşte decât principiul repetabilei încarnări, numit destin. Care a fost creat de către Isus la început, pentru sutele de zile divine care aveau să deşire pe Pământ, milioane de ani. Şi la sfârşitul fiecărui destin individual,