orientarea creaţiei divine spre o nouă făptură, superioară, bătea tot mai tare.
Niciodată nu mai fusese atâta agitaţie în coloniile de sirene şi în apele populate de acestea, cât în acei ani. Instinctul urii şi sentimentul nevoii de răzbunare deveniseră tot mai statornice în trupurile altădată pure. Pofte şi sentimente potrivnice convieţuirii cu Viaţa Divină în trup se năşteau în fiecare zi. Fiarele de pe uscat le simţeau slăbiciunile şi îndrăzneau să se apropie tot mai mult de ele. O nebunie generală ameninţa coloniile de sirene care se organizau în tabere, pentru a putea înfrunta adversarii. Mai mici şi mai liniştite, erau coloniile de sirene de la poli. Acolo frigul împiedica dezvoltarea unor instincte şi pasiuni diabolice. Fiarele de la poli erau mai puţin agresive, iar păsări de pradă nu existau. Un sentiment de demnitate caracteriza totuşi unele grupuri de sirene, care se retrăgeau spre apele adânci şi pe insulele pustii. Sângele lor clocotea într-un calm divin, asemeni înţelegerii unor cuvinte, care păreau să le sugereze ceea ce urma. Ceva neclar le atrăgea atenţia asupra viitorului, nu foarte blând. Fiindcă în ape, începuseră să apară reptile cu dinţi uriaşi, care înotau lent, aşteptând dezlegarea păcatului. O vreme, uriaşele târâtoare păreau că nu vor avea puterea să atace creaţiile purtătoare de Viaţă Divină, dar numai o vreme. Fiindcă era foarte aproape ziua când, sirenele aveau a se sfâşia între ele, şi atunci ceasul desprinderii, dar şi al declanşării păcatului, ar fi sunat instantaneu. Instinctul de fiare ucigaşe, al noilor creaturi apărute în ape, nu părea să sperie sirenele de care niciodată nu îndrăznise să se atingă nimic. Prezenţa lui