păşesc în lucrarea Lui nu este nici prea larg, nici prea strâmt, ci exact atât cât El a stabilit că trebuie să fie, pentru ca ele să ajungă acolo unde Tatăl a hotărât că trebuie să ajungă Viaţa, pe care a investit-o de la început, în crearea şi învierea trupurilor.
Animalele maymun erau oricum o specie privilegiată în natură. Ele nu erau alese pentru a fi privilegiate, ci erau privilegiate de faptul că în materia trupului lor, Dumnezeu investise o parte din Sine. Ochii lor vedeau ceea ce muntele, mult mai semeţ decât ele, nu putea vedea. Fiinţa lor se putea bucura în timp ce nimic din ceea ce exista în natură nu se bucura. Iar iubirea adevărată nu era gustată decât de ele şi de Cel ce le crease. Apoi, Isus văzând că rodul darului divin nu are gustul cel mai plăcut Lui, a pornit din inimă în inimă şi din trup în trup, să le dea animalelor maymun, înţelepciunea de a accepta cum se cuvine, realitatea divină, spre binele lor şi al lucrării în care erau implicate.
Pentru că în Univers, Dumnezeu identificase multă materie care ar fi putut suporta învierea cu Viaţa Lui, dar, pentru începerea acelor experienţe, trebuia terminată aceasta. O parte din animalele maymun însă nu erau capabile să-1 poarte pe Dumnezeu în trupurile lor. Fiindcă Diavolul trupului le îndemna să-şi mănânce puii şi prin aceasta să se îndepărteze de Viaţa, care le-ar fi putut asigura identitatea divină, până la urcarea la Ceruri. Acest comportament nu-i era indiferent Creatorului, care vedea cum începuse scurgerea sângelui Său, prin creaţia Sa, în pământ. De aceea, într-una din zile i-a cerut lui Isus să facă dreptate,