Rugãciuni ce pleacã-n altã parte
Întâiul fiu al Terrei este Dumnezeu;
când adorat de trup când hãrtuit;
mereu plecat, arareori sosit
la timp, când trupul îi cerseste ajutorul;
cã nu-i simtim de l-nceput fiorul,
nu în totalitate-i vinovat
Divinitatea nu-i un sfânt plecat
ci Viata, care-n drumul cei firesc
lucreazã-ntocmai precum omenesc
i-ar fi destinul,
când cine s-o distingã dintre zei
când Dumnezeu se vede atât de bine
nu-ti ia din ochi privirile cu Sine,
Iar trupul acuzat de nevedere
moare din Cel ce îi dãdea putere
sã-l conteste.
Si-atunci un singur adevãr mai este
de lãmurit, sau poate cã nici unul;
cã Dumnezeu nu-i cel ce nu-i soseste
la locul stabilit, în timpul rugãciunii.