Nu-i sufletul o stea aprinsã-n ochi
Privirea este dreptul fiecãrui trup la frumuseti.
Bãtaia inimii, un fel de-npins spre moarte
iar gândul obsesiv, un viciu al simtirii.
La ce vedere a sensului te înfiori
si taci condus de rãsuflãri tãiate,
spre-un cer mai otrãvit
decât mirosul unei flori senile ?
Te-as implora s-accepti si sã rãmâi un orb.
Tu nu ai preaslãvita-ndreptãtire
de-a judeca aspectul,
si-apoi ca dintr-un viciu al gândirii
închis în pasiuni
nu poti jertfi nimic ?
Nu m-am gândit vãzutului sã-i dau
privirea mea în rost ca sã te-nsel,
nici degetelor un pipãit sensibil mai curat;
mã zvârcolesc senin si încurcat
între ideile ce vin sã moarã
la mine în gândire;
oare sunt o comoarã-n rãzvrãtire
aceste tresãriri a ochiului lãuntric ?
Din care cerc înscris în Cer am evadat
strãin si-nveninat de câte toate,
de care colt al Lumii sunt legat ?
Tot ce-i absurd mã tem cã mi se pare ...,
fiindcã în locul unde stau si judec
mie mi-e cald, iar altora rãcoare;
E-atât de relativ adevãratul zgomot
încât, în sinea lui el poate tace;
cine-i acel ce în priviri se coace
de un real prea ieftin desfrunzit.
Mi-e sete de-un rãspuns ce rãzvrãtit mã cheamã.
În palme am strânsoarea unui lant
verigi în atârnare, tâmplele ochi jelind
cã-n în marea lor uimire nu se stie
cum plânsul urcã singur pe retine:
În ce pupilele plesnesc de prea mult bine
când sensuri dau vederii,
de ce-n orbire orice formã moare ?
Orb este mai absent decât nevãzãtor !
În preajma mea respirã gradele de comparatie,
când în cimitirul formei chiar apare
statuia unei cruci,
careia-i semeni si pe care o duci.