devine mai greu în momentul morţii, pentru că din el pleacă cineva care până atunci îi dusese povara. Acest semn, ar trebui să vă dea măsura realităţii în care existaţi împreună cu Cineva care o vreme pare a nu-i cere fiinţei socoteală, dar în clipa reîncarnării îi zice: "Desprinde-te din Mine, căci nu ai fost demnă de prezenţa Mea!"
Atunci se produce cu adevărat moartea părţii care ţi-a fost dăruită spre a perpetua în lucrarea divină, nu pentru a se dizolva în Tatăl. Căci împreună cu Isus nu poţi vieţui, decât ori până la terminarea lucrării Lui pe Pământ, ori până la terminarea lucrării tale împreună cu El. Cine refuză să privească Viaţa din trup cu convingerea că acolo 1-a găsit pe adevăratul Creator al Lumii nu face decât să refuze braţul pe care şi l-a dorit întins înspre el. Creatorul vieţuieşte nemijlocit în trupurile atât de obişnuite privirilor, pentru că El este indispensabil experienţei pe care o face în ele.
Credinţa aceasta este filozofia divină pe care Viaţa Supremă a adoptat-o încă de la crearea universului uman, realitate greu de acceptat, dar imposibil de contestat de azi înainte.
Dacă Dumnezeu nu ar fi încarnat o parte din Sine pe care să o dea hrană morţii, pentru ca prin moartea Lui să fie descoperită realitatea aceasta, câte trupuri autentice oare ar fi trebuit să moară, ca să rămână doar cele demne să o înţeleagă? Incarnarea şi reîncarnarea Lui a fost exemplul de atribuirea aceleiaşi Vieţi a două trupuri diferite. Căci reîncarnarea trupului, ca o eternă revenire, este iluzia reîncarnării morţii. Singura entitate existenţială capabilă să se reîncarneze este Viaţa, care pentru dezvăluirea misterului Lumii celei de Apoi şi-a încarnat şi reîncarnat propriul Fiu. Naşterea, moartea şi învierea acestuia, cuprinse în experienţa pe care Tatăl o face cu noi, sunt semnele împăcării lui Dumnezeu, cu slăbiciunile trupului uman.