împotriva naturii, dar şi a lor înşişi, ofensivă care avea să-i schimbe şi implicit să perfecţioneze materia trupului lor. Isus îi lăsa să lupte cu materia din care
proveneau, pentru a se perfecţiona prin această luptă şi pentru a trăi din propria lor muncă. Şi a constatat că în faţa acelei provocări, poftele trupului sunt atât de mari, încât singurul idol căruia oamenii se arătau dispuşi să i se închine, era puterea. Puterea mai presus de orice. Astfel că, puterea a început să-i îndepărteze de Dumnezeu pe cei tari, iar ura împotriva puterii, pe cei slabi. Viaţa lui Dumnezeu în trupurile lor, devenind repede, ignorată. Materia înviată de Dumnezeu cu propria Lui Viaţă evolua în acest fel, infinit mai repede, pregătind astfel calea urcării la Cer cu mijloacele create de om: Pentru aceasta, Dumnezeu a făcut un nou compromis, lăsând omul să trăiască în păcatul izvorât din lupta pentru împlinirea lucrării divine. în schimbul acestei încercări însă, s-a angajat să nu îndepărteze păcatul astfel creat, prin moartea cataclismică specifică ceasurilor desprinderii, ci prin trimiterea lui Isus pe Pământ, în chip de om, pentru ca oamenii să-1 vadă, să creadă că El este Dumnezeu şi să ştie ce au de îndreptat. O raţiune exclusiv materialistă, pe înţelesul trupului, în folosul Creatorului care nu doreşte să se bucure singur de realizările Sale, ci împreună cu trupurile, dar, după înălţarea acestora la Cer, când ele vor primi propria lor Viaţă. In subconştient, oamenii îl iubeau totuşi pe Dumnezeu, chiar în perioada coşmarului divin, confundându-l cu propria lor viaţă; de aceea, îl protejau involuntar în fapte, nesocotindu-i numele în vorbe şi gesturi.