ascunde în sine. în acest fel, omul s-a situat pe poziţia de cadavru existenţial, o specie asemănătoare celor abandonate de Isus în ceasurile desprinderii. Care are însă avantajul existenţei în sine a unui Dumnezeu autentic, ce nu ţine seama de iluziile pe care şi le face materia în care s-a investit.
Separarea celor două gândiri, cea a Vieţii, constantă din punct de vedere al consistenţei logice şi cea a materiei creierului, aflată într-o permanentă evoluţie, se poate face în momentul în care omul percepe în fiinţa sa prezenţa clară a două componente diferite. Una divină - Viaţa şi gândirea ei superioară şi una materială, urmată de o gândire proprie, instalată şi ea în suportul rezervat celei dintâi.
Diavolul este consecinţa desprinderii din creier a producţiei gândirii materiale, care prin mijloace specific umane, poate fi indusă trupurilor expuse unui exerciţiu de modelare diabolică. în această situaţie se afla omul înaintea încarnării Mântuitorului, care a primit de la Tatăl puterea desprinderii din Dumnezeu, a materializării divinităţi şi a expunerii la privirea şi supliciul trupului uman, pentru ca fiinţele purtătoare de Viaţă să-1 poată vedea. Efectul transformării unei mici părţi din Dumnezeu în om a fost cel scontat, pentru că, iată, în doar patru zile divine, omul a reuşit să deosebească trupul de Viaţa care aparţine infinitului. Soluţiile la care Dumnezeu a recurs pentru îndreptarea păcatului fiinţei purtătoare de divinitate au fost cele stabilite de la început. Evoluţia trupului uman însă, nu era prevăzută să ajungă în impas pe drumul trecerii de la maymun la sfinţi. Dar sub presiunea generalizării