efectiv. Timpul şi spaţiul, ca elemente cuprinzătoare ale nefiinţei, nu puteau să sfârşească decât în moarte. De aceea, Dumnezeu a privit în spaţiu şi timp şi a spus: "De acum, voi veţi fi veşnice împreună cu Mine şi veţi crea în afara lumii Mele, o altă lume, pe care, iată, o numesc Univers. Universul Meu se va aşterne peste universul vostru şi lumea Mea va împânzi lumea voastră. Voi aţi fost create de Mine şi tot, ce se va naşte din voi, va fi creaţia Mea." Timpul şi spaţiul au început să lucreze imateriale şi reci de la un capăt la altul al Universului infinit şi gol. Nimic nu întâlneau, pentru că nu exista nimic. Prin vidul fără formă, Inteligenţa Supremă gândea în Sine. Era o uluitoare percepţie a propriei Sale puteri creatoare. Dincolo de percepţia Universului ca pe o copie a existenţei Sale invizibile, Dumnezeu ştia că va mai schimba ceva. Pentru că decise să accepte crearea materiei. Prima creaţie materială, în care Dumnezeu a investit rodul compromisului făcut, a fost mişcarea de rotaţie şi rectilinie fulgerătoare, după modelul mişcărilor Sale. Apoi materiei i-a dat densitate, pentru ca în virtutea propriei ei greutăţi, aceasta să se poată stabiliza, folosind mişcările create, în spaţiul până atunci gol. Prin puterea Sa nemăsurabilă, consecinţă a gândirii supreme ce-l alcătuia, a făcut să se lumineze întunericul din jurul Lui. Lumina a fost simţită întâi de spaţiu şi de timp, într-o evidentă confuzie, pentru că spaţiul şi timpul, hărăzite să dea materiei dimensiuni, s-au simţit brusc făcând parte din lumina aceea; apoi chiar din Dumnezeu, confundând infinitatea lor cu eternitatea divină. Dar Dumnezeu, înţelegând confuzia inevitabilă a tot ceea ce este creat de Sine, cu ceea ce este creat cu
