Momentul morţii este esenţial atât pentru trup, cât şi pentru Dumnezeu, ruptura fâcându-se pe fondul unei pregătiri prealabile, în timpul căreia Viaţa se reîntoarce în Sine din trupul în care a vieţuit captivă, un număr de ani. Apoi inventariază gesturile divine şi antidivine ale trupului, iar unitatea vitală care se eliberează din trup este evaluată funcţie de compatibilitatea ei cu materia în care a obţinut performanţe sau eşecuri. Şi în conformitate cu rezultatele obţinute, ea se reîncarnează sau se dizolvă în Viaţa Supremă. La performanţele ei în trup contribuie în mod evident calitatea materiei trupului înnobilat cu divinitate, motiv pentru care în situaţia unui comportament favorabil divin, unitatea vitală reîncarnată păstrează caracteristicile afective ale personalităţii umane anterioare, care se va recunoaşte pe
sine.
Este un prim dar primit de către om de la Viaţa Supremă, înaintea transformării acestuia în personaj etern. Dacă unitatea vitală divină se dizolvă în Viaţa Supremă, urmarea incompatibilităţii ei cu materia trupului în structura iniţială, personalitatea afectivă şi caracterul trupului anterior se şterg în cadrul unui proces de purificare de sine. Perspectiva reîncarnării fiind în acest caz exclusă, trăsăturile unitare de caracter ale personalităţii se anulează prin moarte.
Moartea, însemnând sfârşitul destinului individual, care la terminarea cooperării cu Viaţa, se stinge în nimicul din care a fiinţat, împreună cu harta liniilor care îl reprezenta.
Destinul şi moartea sunt două căi diferite: prima, de a exista, iar a doua, de a sfârşi într-un previzibil univers al uitării. Destinul indicând drumul întoarcerii materiei la sine, iar moartea sfârşitul aventurii pe care a trăit-o materia.