doar o provocare existenţială care, urmată, ducea la pierderea lui de Dumnezeu. Peştii din ape rămăseseră ca şi înaintea desprinderii. Ei nu simţiseră schimbarea. Destinul lor se schimbase în clipa când pofta trupului a învins glasul raţiunii divine, transmis prin sângele Creatorului şi când au început să se hrănească din creaţia destinată înmulţirii materiei înviate cu Isus. Perpetuarea existenţei lor avea de acum o motivare materială, menită să ţină în Viaţă, fiinţele care rămăseseră fidele Creatorului lor. Iar înmulţirea lor se transformase într-o bucurie bolnavă a trupului, care rătăcea fără şansa conştiinţei de sine, în ape sărate ori dulci, până la un necunoscut sfârşit. Pentru că, ceea ce se năştea în sine fără Dumnezeu nu avea cum să se mai apropie de acesta, purtând în orânduiala lui genetică, blestemul care 1-a compromis în păcat.
Altul era statutul animalelor din câmpie, care nu avuseseră niciodată şansa de a convieţui împreună cu Creatorul. Dar ceea ce s-a născut cu Dumnezeu şi 1-a pierdut pe acesta poartă în trup bucuria amară a instinctului, alături de conştiinţa disperată a morţii. Deosebirea între creaturile care s-au născut din sângele Mântuitorului, dar s-au pierdut în păcat, şi creaturile care s-au născut doar din apa care a spălat acest sânge, este povara purtării de către cei dintâi a două conştiinţe; una a morţii şi alta a ceea ce ar fi putut să fie. Care se transformă pentru totdeauna, într-o inevitabilă şi nesfârşită spaimă. Dumnezeu convieţuieşte cu materia după voia Lui, în scopul realizării lucrării Sale. Iar scopul acestei lucrări este învierea materiei, prin transformarea acesteia în fiinţe purtătoare de