decât să ucidă o parte din materia lucrării Sale, să ţină experienţa divină în loc şi să provoace o mare durere. Reprezentarea materială a Vieţii din trup îl mistuia pe om, fără ca El să cunoască acest lucru. îmbolnăvit prin contaminarea cu divinitate, de iluzia propriei sale vieţi, omul nu putea înţelege că învierea celulei din care provenea a fost eternizată de Cineva, care după ce a înviat-o, s-a mutat cu ea în trup. Sub influenţa bolii sale năucitoare, trupul îşi atribuia ceea ce nu-i aparţinuse niciodată, iar din acel coşmar nu putea ieşi, decât dacă Dumnezeu se punea faţă-n faţă cu materia trupului
uman.
Desigur, omul era materia unei experienţe, căreia nu i se supunea pentru că nu ştia acest lucru, dar Dumnezeu fiind drept, i-a promis în schimbul "umilinţei de a-l fi înviat" înălţarea la Cer, creând pentru el rangul de sfânt. înaintea încarnării Sale, Isus a făcut o ultimă evaluare a universului uman în care exista şi căruia urma să-i devină trup şi a găsit că trupul pe care şi-l va atribui trebuie să se nască asemeni oricărui trup uman, dintr-o celulă vie, dintr-o femeie. Iar când va sosi ceasul, Viaţa Divină încarnată să-i poată arăta omului, un trup dintre cele pe care le vor avea sfinţii. Adevărul care trebuia comunicat generaţiilor următoare era o întreagă biblie, menită să ţină loc de lege, celor ce vieţuiau cu Dumnezeu atunci, dar şi în mileniile care urmau. Ceea ce trebuia îndreptat era falsa convingere a trupului, că el trăieşte din sine, pentru sine. Două neadevăruri de la care au pornit păcatele ulterioare şi care pe Dumnezeu nu l-ar fi deranjat, dacă trupul uman nu ar fi acţionat în virtutea acelor convingeri chiar