Dupã abandonarea luptei
Prin categorice minuni îmi tin suflarea
când nu oftez, c-as mai întârzia
tremurãtoarele minuni ce pot s-aparã
dintr-un nimic, mai muritor ca ea,
întelegând-o totusi, îmi apropii chipul,
de fastul ei ca de-o fereastrã pusã
ce stã cãzutã, lume nesupusã
si-ar înghiti privelistea când bea
cu un chin ce în atâtea inimi si inele
împrejmuie bãtãile din ele.
Si astfel în puterea vastei consolãri
ajut lumina prinsã-n depãrtãri
ca sã ucidã rãnile din urã.
În toatã aceastã luptã, pe mãsurã
ce focul din fiorul meu se domoleste
de capul lui incendiul striveste
ca la-nceput, imagine si fum.
Si-n tintuitul tirului de tun
mi-arunc din nou amintea la bãtaie.
Atuncea clopotele în auz
îmi cad ca o adevãratã nebunie
strivind urechile de carne vie
de parcã în explozii de obuz
s-ar reproduce timpul, nu în mine.