Paradoxurile rezultă din incapacitatea fiinţei umane de a judeca realitatea şi nu de a o privi. Astfel în situaţia în care, în calculul raţional este luată o aparenţă în locul unei certitudini, consecinţa este o perpetuă îndepărtare de adevărul îngropat în iluzii. Fiinţa umană, rezultatul operaţiunii matematice de însumare a materiei cu Dumnezeu, are în sine un foarte mare coeficient de real. Viaţa din trup este îngropată sub aparenta proprietate a acestuia şi atunci, Isus, care comunică din trupul uman cu Tatăl din Ceruri, devine ireal faţă de Dumnezeul imaginat şi nu poate fi observat în cadrul unei viziuni cotidiene. Viaţa aflată în captivitatea trupului nu face obiectul analizării lui Dumnezeu, (când omul se gândeşte la acesta) ci face obiectul analizei materiei. Analizând Viaţa Divină cu mijloace materiale, Ea este evident inabordabilă. Dumnezeu poate fi abordat doar pe calea deducţiei şi percepţiei psihologice. Realitatea vieţii umane nu este contestabilă, contestabil este doar conţinutul ei. Pentru că Viaţa nu poate fi văzută, ea este transformată în mod eronat, din posesor, în posesie. Ori, cum să-i arăţi cuiva Viaţa, adică partea corespunzătoare cifrei unu din suma patru când cifra unu din suma patru, nu este distinctă. Cifra unu din suma patru devine vizibilă doar în cadrul operaţiunii de separare a termenilor fostei adunări, prin operaţiunea inversă. Numai că, în cadrul acestei operaţiuni, suma patru care este omul dispare fără a apuca să distingă elementele sale componente. Această operaţiune matematică stă la baza realităţii combinaţiei dintre materie şi Dumnezeu, căci matematica a existat înaintea omului. Conservator prin conţinut, trupul uman,
