spus că o voi scrie totuşi, a fost şoferul meu Vasile Jecalo, care, într-una din zile, în drum spre Timişoara mi-a zis: "7w spui că te îndoieşti de existenţa lui Dumnezeu, dar eu văd că Dumnezeu are un plan cu tine. Tu până la urmă vei face lucrul Lui".
De unde ştia? Şi ce anume ştia? M-am amuzat. Era ipocrit, era un adventist de ziua a şaptea pe care-1 angajasem în împrejurări asupra cărora el medita mereu. Mă gândeam că Dumnezeu, cu mine nu poate avea un plan bun, cu toate că din punct de vedere moral mă menţineam drept. Din punct de vedere creştin nu îl contestam pe Dumnezeu, dar nici nu-1 căutam. Şoferului meu însă şi soţiei acestuia le respectam cu credinţă Sabatul, le ascultam rugăciunile şi, dacă se întâmpla să iau masa la ei, ne rugam împreună. Apoi el a insistat să-mi spună că vede în mine un om ales să scrie cartea lui Dumnezeu. Ştia că sunt scriitor.
M-am îngrozit. Nu-1 credeam, desigur. Eram om de afaceri, aveam responsabilităţi şi investiţii, plăteam lunar 15 salariaţi. Afacerile începuse să meargă mai prost, este drept; intrasem într-o curbă descendentă, (probabil pornisem pe calea destinului păgubos, descris în mod aparent laic, de poetul Sabău).
Dar şoferul insista ca un tâmpit, că eu sunt ales să fac... Mă enerva. Eram convins că vrea să mă convertească la religia lui şi m-aş fi bucurat foarte tare dacă şi-ar fi dat demisia. Numai că omul cu pricina tăcea, mă vedea trist, mă vedea abătut, iar când îndrăznea să spună ceva, spunea acelaşi lucru. Apoi s-a împlinit profeţia poetului. Dumnezeu, în forma indiferenţei Sale faţă de un trup răzvrătit, m-a părăsit.