cei din jur. Se apleacă umili sub odăjdiile unora ce zic că vin dinspre Tine cu, toate că niciunul nu ştie pe unde te-a văzut; cât despre forma Ta, nu suflă un cuvânt. Aceştia sunt dascălii noştri ce sfinţesc cu puteri de care şi ei se îndoiesc, aproape tot, chiar şi ceea ce nu poate fi sfinţit decât doar de Tine.
Toţi spun că au vorbit cu Tine in vis, deci când nimeni nu poate vorbi serios, sau când poate auzi orice, iar altora cică tocmai Tu le-ai vorbit când dormeau, deci e clar că nu te puteau auzi. Ce să cred? Să cred că eşti Tu atât de fragil pe cât indică slăbiciunile celor ce vorbesc cu mister?
De ce să te ascunzi tocmai Tu? De frica unor pitici orbi? In căutările mele aştept semnul Tău; suntem mulţi cei care ne întoarcem de la Tine fără nici un răspuns. Rugăciunea devine un lucru ciudat când in dialogul divin, constat c-am rămas din nou singur.
Nu mă rog ca să-ţi cer, ci pentru că vreau să-ţi mulţumesc într-un fel, pentru ceea ce sunt. Deşi nu sunt atât de fericit in starea aceasta de spirit. Sunt victima credinţei fără nici un reper, vinovat că aştept de la Tine; dar cu ceea ce-am avut până acum la-ndemână, n-am găsit nici o cale. Aştept. Aştept ziua când să pot rosti cu certitudine numele Tău. Căci acum ai ajuns o afacere pentru cei ce nici măcar nu doresc să te vadă.
Refuz să păşesc alături de ei. Nu vreau citate prelucrate in laboratoarele iresponsabilităţii, îmi este de ajuns un singur cuvânt, de la Tine.
Nebunia credinţei, ne-a orbit de parcă am fi creaţia altei raţiuni, altfel nu înţeleg de ce fanatismul a respins uneori Cartea Ta, fie şi numai pentru oribilul motiv că a fost tipărită la un alt cult creştin, sau, cum poziţia degetelor când îmi fac semnul crucii este esenţială, poate chiar mai esenţială decât eşti Tu însuţi?
Şi crucea, chiar crucea este obiect de dispută pentru fariseii acestui început de mileniu, ori acest lucru este clar