Dumnezeu, a realităţii formei Lui. Având în componenţă eternitate, gândire, putere şi legi divine, Viaţa din trup este cel mai apropiat univers divin. Dumnezeu, Allah, Creatorul Lumii sau Stăpânul Cerului sunt substantive proprii date impalpabilei dumnezeiri. Previzibil, comportamentul suprem reprezintă manifestarea fizică, invizibilă a perfecţiunii.
Privirea divină, de natură imaterială, asemeni oricărei priviri în manifestarea ei imperceptibilă, alcătuieşte împreună cu comunicarea supremă, ochiul personificat al Creatorului care înregistrează şi transmite totul. în faţa acestui adevăr, trupul optează pentru negarea existenţei divine, în favoarea acceptării limitei terestre a existenţei sale. Opţiunea negării Vieţii Supreme poartă iluzia unei astfel de posibilităţi, iar trupul se sustrage de la primirea recompensei miracolului ulterior. Tendinţele materiei de imixtiune în divin obstrucţionează fluiditatea comunicării intelectului înviat cu inducătorul său etern. Greutatea penetrării spaţiului divin este determinată de densitatea prea mare a balastului din gândirea adolescentă, uzuală, a omului. Imatur, intelectul uzual creat de divinitate, incompatibil cu perfecţiunea intelectului investit, transmit fiinţei imagini incoerente despre infinitatea, forma şi concentraţia realităţii vitale, invizibile.
Proiecţia în conştiinţa creaturilor a chipului şi asemănării propriei lor făpturi în locul realităţii Creatorului personificat, impietează asupra cunoaşterii acestuia. Incompatibil cu inducţia divină ca receptor performant al acesteia, intelectul uzual îi induce trupului din care provine, erori, iar din trup spre divinitate,