trăiau în iluzia unei realităţi cotidiene, pe care nu o puteau ignora, fiindcă aceasta era singura palpabilă. Mai evidentă decât realitatea lui Dumnezeu, care crease lumea lor. Se împlineau în zilele acelea, cei cinci sute de ani pe legea Pământului, pe care Dumnezeu îi calculase după numărul de rotaţii pe care globul albastru, le făcuse pe orbita sa. Trebuia deci, să se materializeze Viaţa, pentru a da omului imaginea evidenţei divine, strânsă într-un trup capabil să facă minuni pe care trupurile obişnuite nu le puteau face. De aceea, dimineaţa următoare, Măria însoţită de Iosif, văduvul din cetate cu care vorbise tatăl ei şi de mama sa au pornit devreme spre Bethleem. Pe acel drum, Măria, Iosif şi mama Măriei păşeau în tăcere. Nimeni nu spunea un cuvânt. Fiecare îşi ducea umilit în felul lui, povara ruşinii care îi pusese alături. Iosif, văduvul, trăia în propriul lui suflet umilinţa de a fi acceptat să se logodească cu o femeie care nu purta în trup, odraslă din trupul lui, dar şi cu bucuria că se logodise cu o femeie atât de tânără şi de frumoasă. Măria era umilită de starea ei, iar mama Măriei, oricât se străduia să-şi ascundă tristeţea, nu putea ascunde faptul, că nu acela era viitorul pe care i-1 rânduise fiicei sale. Numai că Dumnezeu rânduise peste voia lor, în trupul Măriei, de două ori Viaţa Sa. Şi aceasta urma să se arate în curând Lumii şi să producă efecte dintre cele mai dramatice, pentru fiinţa umană compromisă în credinţa propriei ei materii. Materie care pretindea că se naşte şi trăieşte din sine, spre binele şi viitorul incert al trupului, pe care îl alcătuia.