căci nimic nu a fost înviat, iar cei ce vor muri întâi, vor fi primele semne, că materia cu Dumnezeu în trup nu rezistă prea mult." în faţa acestei afirmaţii, spaţiul şi timpul s-au cutremurat. Pentru că se gândeau la propriul lor sfârşit, la excluderea din nemurirea ce le fusese dată. în grădina lui Dumnezeu, încă nu trăia nimeni. Apele vuiau răscolite în albiile lor, brizele răcoreau razele astrului ce încălzea Pământul, iar pe cer se înălţa cel dintâi curcubeu. Suprafaţa planetei era acoperită de nisipuri şi pietre, iar rocile netede străjuiau mările şi vulcanii care încă mai aruncau în aer, torente de lavă. întregul Pământ era o planetă frumoasă, pustie şi moartă. Dumnezeu ştia ce avea de făcut, dar încă ezita. Clipa începerii acelei lucrări sosise, iar El cugeta în infailibila Lui structură, la momentul celei dintâi învieri. Pentru aceasta, pregătea totul asemeni unui culcuş. Coborî pe Pământ într-o concentraţie mare, cercetă de acolo Cerul, apele, aerul şi zise: "Aici se va naşte Fiul Meu şi tot ce va învia prin El după aceea. De aici va începe noul Meu Univers, prin lucrarea aceasta." Cercetând mediul în care trebuia să facă minunea, a constatat că aerul era prea uscat. A cerut spaţiului să înfăşoare planeta într-o mantie protectoare. Apoi i-a micşorat viteza de rotaţie şi i-a sfinţit apele zicând: "Acum, e bine!"
S-a înălţat la Cer, lăsând în urmă o sferă umedă şi sărată, pe care condiţiile de Viaţă s-au îmbunătăţit brusc. Apele s-au încălzit, numărul norilor s-a dublat, concentraţia aerului a crescut. Nu mai lipsea nimic. Decât minunea pe care o promisese. în marea Lui responsabilitate, Creatorul, reconstituit în propria