O rugăciune pentru mileniul desprinderii
Iţi mulţumesc Isuse,
pentru că te-ai desprins din Dumnezeu
ca să fii parte în mine
şi iertare îţi cer,
pentru trupurile care au folosit
învierea, împotriva Ta.
Mă supun lucrării
în care m-ai prins ca materie înviată,
căci ireversibil, împart existenţa aceasta cu Tine
şi umil îndrăznesc să cred,
că mă vei alege în ceasul desprinderii.
In captivitatea trupului prins,
te-am supus viciilor Pământului
şi nevăzut fiind, te-am răsplătit cu un loc secundar,
dar acum ştiu că Ţie îţi datorez învierea,
şi nu mă ruşinez pentru ceea ce am crezut despre Tine,
ci pentru că erai atât de aproape şi nu te-am văzut
Am înţeles Isuse
că nu este târziu să merg împreună cu Tine, povara trupului şi a lui Dumnezeu, deopotrivă, nu mi se pare prea mult.
Nu îmi cer iertare, dacă Tu ai ales să nu ne ştim, ci îngenunchez în propriu-mi trup pentru cele pe care simt că le voi săvârşi, ştiindu-te totuşi în mine.
De acum ştiu că fac parte din Viaţa Supremă.
Realitate greu de privit.
Dar cum va înţelege trupul, acest lucru?
N-am ştiut că sunt ţinut viu de cineva din afara materiei, fiindcă existenţa părea să îmi semene.
Deci Tu erai cel pe care mă temeam că îl pierd, când simţeam moartea, undeva pe aproape, însă Tu, prea mare oaspete al trupului meu,
tăceai.
Acum vin la întâlnirea aceasta cu Tine,
schimbat;
eu nu mai sunt cel pe care-l ştiam,
sunt Altcineva.
Doamne!
Cum am crezut, că-mi iubesc viaţa întâmplător?