Isus a văzut că trupul se zbate între viclenie şi fericirea divină şi a inventat ceasurile desprinderii, când să-şi facă dreptate prin ruperea lucrării Sale de Diavolul creat de aceasta. Dar în evoluţia ei ulterioară, materia a creat noi diavoli pe care Dumnezeu nu-i poate distruge, decât dacă ar renunţa la lucrarea de înviere a materiei cu Sine.
Lucru evident exclus. El ştie că în perspectiva conştientizării omului, în legătură cu prezenţa în trupul său a Vieţii Divine şi a Inteligenţei Supreme, acţiunea Diavolului va rămâne fără efect asupra trupurilor, care îl vor izola. Creându-şi însă proprii săi demoni, prin unirea mai multor forţe malefice al inteligenţelor sale negative, trupul uman mai are încă de purtat povara aceasta. Mai puternic decât poate cuprinde imaginaţia omului, Diavolul ca atare este expresia gândirii antidivine pornită din reflexul materiei trupului de a rămâne suprem şi etern în afara lui Dumnezeu. îndoiala perpetuă a omului în legătură cu existenţa divinităţii este consecinţa gândirii diabolice în creierul din a cărui masă, Diavolul a cucerit ca zonă de influenţă, cea mai mare parte. Dacă Isus poate vieţui în trup fără a avea de suferit de pe urma existenţei Diavolului, nu acelaşi lucru se întâmplă cu omul şi cu lucrarea divină a Tatălui. Una din principalele strategii diabolice, care sunt strecurate în conştiinţa umană, este lupta împotriva descoperirii de către trup a lui Dumnezeu. Pentru că în momentul în care trupul îl descoperă pe Dumnezeu sub forma de Tată şi Fiu, respectiv Viaţă Supremă şi Isus în trupul uman, gândirea materiei umane este controlată de spiritul aderării la eternitatea divină iar ceasul desprinderii de