sfinţită ca să botezi cu sângele Meu, poporul care va veni în urma Ta." Apoi s-a făcut linişte. Pământul s-a oprit din convulsii, cutremurele s-au potolit şi apele au revenit între ţărmuri. Pentru că erau mişcate doar de influenţa puterii divine, ce se concentrase în ele şi nu de cuvintele ei, pe care nu le înţelegeau; nici pietrele, nici apele şi nici valurile nu le înţelegeau. Fiindcă, toate erau moarte.
Dumnezeu înnobila Pământul cu Fiul Său, pe care îl trimitea să dea Viaţă din Sine, materiei capabile să primească Viaţa aceasta. Fireşte, nu orice materie poate fi înviată. Dar Isus este Dumnezeu şi îşi alege materia bună pentru înviere şi legea prin care să facă acest lucru. Tot ce exista atunci în jurul Lui era nefiinţă, adică materie fără Dumnezeu în ea şi Isus o cercetă cu atenţie, înconjură în mai multe rânduri Pământul, sfinţindu-l prin prezenţa Sa, aducându-l aproape de Dumnezeu, apoi zise: "Tatăl Meu, care este mai mare decât Mine, este Viaţa cea Veşnică. Eu sunt Fiul Lui şi voi sluji în grădina Lui până la capătul lucrării acesteia, când Viaţa pe care voi sădi-o, va fi ridicată la înălţimea celei din Ceruri."
Cel ce vorbea nu avea trup. Era Isus, parte din Dumnezeu neştirbit, rămas în Ceruri să guverneze peste voia oricărei creaţii, Lumea adevărată.
Câmpiile pe Pământ erau sterpe. Munţii erau goi, iar văzduhul umed şi răcoros. Apele erau sărate şi moarte; valurile bătând ţărmurile pustii. Pustiu se desfăşura pretutindeni, iar liniştea şi singurătatea păreau rupte de timp. Isus plutea parcă ameninţător peste pământul pe care îl luase în stăpânire. Acesta nu