atunci. Negrul să semnifice sfârşitul luminii. Fiindcă lumea, pe care urma să o creeze Dumnezeu în cadrul marii Sale experienţe, prevedea începutul şi sfârşitul luminii. Adică alternanţe de alb şi de negru. Sau de lumină şi de întuneric. Mai explicit, viaţa urmată de moarte. Pentru că până atunci, tot ce crease Dumnezeu în Sine şi în Univers, nu avea sfârşit. Vestea apariţiei sfârşitului, a morţii, au uimit spaţiul şi timpul. Ele s-au apropiat de Dumnezeu, s-au închinat în faţa Lui şi au întrebat: "Acestea vor fi limitele?" Dar Dumnezeu a răspuns, în maniera caracteristică anticipării şi prevederilor Sale, zicând: "Limitele vor fi create de Mine, pentru a marca întinderea unei noi lumi. Lumea învierii materiei, pe care voi crea-o din apa Mea şi cu
sângele Meu. In ea, voi nu vă veţi recunoaşte, pentru că făpturile create de Mine, din materie, vor fi doar înviate, nu divine. " Şi în prezenţa spaţiului şi a timpului, Tatăl şi-a rotit privirea magnifică prin întreg Universul şi undeva, spre marginea lui, a zărit o planetă albastră. Acesteia i-a dăruit dragostea Sa şi a zis: "Acolo este întâia Mea grădină. Viaţa Mea şi sângele Meu vor curge întâi acolo. Cine se va naşte din sângele Meu, se va naşte din Mine. Iar cine va muri în prezenţa Mea, va muri pentru că Eu mă voi retrage din el. Planeta aceea este locul din care începe un nou univers şi o numesc Terra. Care să însemne, materia ce poate suporta învierea. " Apoi s-a oprit şi s-a retras în lumea ştiută de El. Spaţiul şi timpul au rămas singure şi au înţeles că trebuie să se concentreze spre înfrumuseţarea acelei grădini. Fiecare cu puterile caracteristice lui. Timpul, i-a dăruit în clipa aceea globului terestru, zile pe măsura