Scrisoare cãtre trupuri ostenite
Nu mai visati si nu cãutati divine zeitãti
plutind pe Cer !
Nu vã-ncântati cu îngeri care pier
si nici în fata sfintilor nu vã-nclinati.
Ei nu s-au încarnat cãci n-au putut
ajunge-n faza-n care Viata sã le dea
Dumnezeire din structura Sa.
Dar în finalul vastei lor lucrãri,
ei totusi dintre oameni vor apare
ca descendenti ai trupurilor care,
cu demnitate l-au purtat pe Dumnezeu
de la-nceput, în drum spre Tatãl Lui.
Nu atentez la Viata nimãnui
scriind cum într-o noapte am aflat,
cã Dumnezeu în trup s-a rãsturnat
si-a început sã curgã prin sângele ce îmi iesea din nãri
de parcã-n mine douã depãrtãri,
în dimineata aceea ar fi cedat.
În sângele-nchegat scurs pe terasã
simbolic chipul Lui s-a oglindit
si-n ciuda spaimei care ne-a cuprins,
imaginea divinã n-a pierit
decât dupã-mplinirea a douã ore
când dizolvat în razele de soare
eu si sotia mea, l-am nimicit.