erau doar sirenele de la poli, obişnuite cu gerul, unde noile temperaturi nu coborâseră prea mult faţă de cele existente.
Apoi, din înaltul Cerului, Dumnezeu a strigat tot cu glas asemănător unui şuierat de sirene, dar mult mai puternic decât cel de la început, pentru ca să poată fi auzit din adâncuri. Sirenele, încremenite în noapte, s-au speriat, ascultându-l cu inimile micşorate de spaimă: "Ceea ce auziţi acum, este glasul Meu, le-a zis Creatorul Şi vouă vă spun, că Eu sunt Dumnezeu, Viaţa cea Veşnică, din care o parte am sădit-o în trupurile
voastre. In sângele vostru stă Viaţa pe care v-am dăruit-o, ca să faceţi la timpul potrivit lucrul Meu. Dar iată că voi aţi pierdut-o şi astăzi vă cer să vă întoarceţi la purtarea cea dinainte, căci mari sunt pericolele care pândesc sângele Meu. Din care, vă spun că nu se va pierde nimic. Sângele Meu se întoarce la Mine, ori adus de voi în ceasul cel de pe urmă, ori prin puterea Mea. "
A urmat liniştea. Frigul persista, împreună cu întunericul coborând temperaturile tot mai tare de la o zi la alta. Râurile au îngheţat, iar la marginile mărilor şi oceanelor s-au format banchize de gheaţă. O eră glaciară s-a abătut asupra Pământului şi vegetaţia şi vieţuitoarele s-au stins aproape în întregime. Au supravieţuit doar sirenele, care sau adăpostit în mările adânci sau cele care se adaptaseră din timp, la gerul cumplit. Şi atunci, din Ceruri s-a auzit iar glasul Creatorului, adresându-se Fiului Său: "Isuse, îţi zic! Transmite creaturilor care poartă în ele sângele Meu, cuvântul Meu! Şi spune-le că lucrarea aceasta se va înfăptui, fără voia lor, că Pământul rămâne grădina în care m-am dăruit pentru