Tatăl fecioarei, în care se zămislea trupul Vieţii, materializându-se după toate regulile materiei înviate cu Dumnezeu, era un om cu stare. Credincios desăvârşit, el petrecea multe ore îngenunchiat pe plăcile din piatră ale templelor din cetatea aceea. Frica lui de faptele sale era mai mare decât frica de Dumnezeu şi toate rugăciunile lui conţineau mesaje în acest sens.
Văzând că fiica sa este însărcinată, a început să-şi creeze un plan care să ducă la salvarea onoarei familiei. Pentru ca Măria să dea naştere copilului alături de un bărbat, s-a hotărât să mărească zestrea pe care i-o oferise acesteia.
Numai că surpriza i-a venit din partea tânărului pe care-1 bănuia de starea Măriei, în clipa când acesta, în loc să se bucure de zestrea mare pe care i-o oferise tatăl Măriei, i-a spus: "Nu există zestre care să spele o astfel de ruşine. Nu o poate avea de soţie, decât tatăl copilului ei. Eu nu sunt acela!"
Peste familia Măriei s-a abătut din acel moment, un dezastru aparent. Pentru că bănuielile care apăruseră în cetate în legătură cu însărcinarea ei, se confirmau, iar zvonul acelei ruşini s-a răspândit cu repeziciune. Nimeni nu a îndrăznit însă în perioada care a urmat, să arunce în Măria cu pietre. Pentru că împotriva gestului de încarnare de Sine a Vieţii Supreme, nimeni nu putea ridica braţul.
* * *
A urmat apoi naşterea propriu-zisă a Fiului materializat
din Dumnezeul care se afla in trupuri. Un