Regãsirea celor douã lumi
Mã-ntorc la Tine Doamne, de câte ori
îmi termin treburile prin lume;
te recunosc dupã nimic si dupã nume
cãci Tu esti singura structurã care
din infinitul meu nemãrginit apare,
atuncea când o chem.
Mã-ntorc la Tine purtat de suflet
si de ceva, ce Tu ai lãsat în mine,
în mintea mea: Un fel de interfon,
te sun la numãrul din infinit
îti las mesaje scrise pe zenit
cãci Tu, nu îmi rãspunzi la telefon.
Ce numãr am format ? Ce cod am pus ?
Pe care stele am apãsat din cele ce-au apus ?
Pe-ntâia stea care a murit pe cruce-am zis
cã-i potrivit sã apãs, sã ies din paradisul trupului
si sã mã conectez la lumea Ta
cã aici, în mine-i capãt de retea,
un fel de fundãturã în care liniile au cãzut:
Sunt vechi si-ntretinute cu iluzii; vai,
vai, blestematele acelea de confuzii
ce numere au creat:
Mã-ntorc la Tine cu întârziere
din timpul pe care l-am petrecut împreunã;
de ce mã suni Doamne atât de târziu,
de ce nu m-ai sunat acum o vesnicie,
în care suflet ai lãsat mesaje
ca-ntr-o cutie goalã, în ce pustie inimã ai bãtut,
pe cine-n Viatã ai tinut, cu telefonu-nchis,
de ce, de-abia acuma ai decis
sã facem legãtura între Pãmânt si Cer ?