Uscatul
Soarele se înălţa din nou pe cer, solitar, după mulţi ani. Pe Pământ, atmosfera post-glaciară nu avea să dispară curând. Valuri uriaşe măcinau stâncile, vânturi puternice dislocau din munţi pietrele, nisipurile din ape şuierau cuprinse în vâltoarea frenetică a oceanelor. Vieţuitoarele, care stăpâniseră uscatul înainte ca păcatul să învingă demnitatea divină, pieriseră. Mai supravieţuiau în peşteri şi pe culmile cele mai înalte, puţine din speciile anterioare. Fire de vegetaţie se chinuiau să răsară printre stâncile sfâşiate de crivăţ, iar în ape, algele şi crustaceele marine vieţuiau alături de peşti şi sirene. In aer însă, plutea un miros de pământ crud, înnoit prin lucrarea gheţarilor şi spălat de apele ce păreau că nu vor avea unde să se retragă, vreodată. Câmpiile întinse erau acoperite de apele, care în străfunduri aşezaseră cantităţi uriaşe de nisipuri şi pietre. în grădina lui Dumnezeu însă, totul este posibil. Pentru că, El stăpâneşte, mai bine decât ar putea-o face oricine, natura şi legile ei şi prin transformarea materiei, obţine miracolele care duc în final la realizarea lucrului Său. încet, cuvântul lui Isus, adresat sirenelor în ceasul pedepsirii lor, începea să se adeverească, să devină legea celui de-al treilea pas pe care trebuia să-l facă