Spre cer vãzduhul pare înflorit
O, floare de vãzduh în adormire
cum te închizi de noi;
un fel de lepãdat de lucruri vorbitoare
ce încercând sã-ti fure mãrginirea
îti urcã prin tulpini de spumã
fulgerãtoarele dureri,
spre inima ce-n forma vietii
pare a bate-n porti de nicãieri.
În jos te uiti si plângi sãgetile visate
printre petale ce nu se pot vedea.
În timp ce tu vãzduh al nimãnui
te izolezi în pudica-nscenare,
noi te privim ca în oglinzi bolnave
cu ochii doar pe sceptru adormiti
ca sã devinã al nostru.
Dupã adormire-n limite îti pãtrundem
cu chipul mortilor desprins din umbra ta,
dar în asemuirea între noi si ei
de unul singur Tu nu ne poti vedea,
de aceea te retragi spre a-i visa.