Simţeam că am puterea să suport orice prigoană, orice umilinţă, dar ea să vină de la un Dumnezeu real.
Când am fost evacuat, am coborât singur mobilierul pe douăzeci şi una de trepte, târându-1 pe terasă, apoi rezemându-1 cu spatele ca să nu se prăbuşească în gol. Mobilierul era tot ce îmi rămăsese şi chiria unde mă mutam şi pe care nu aveam bani să o plătesc. Dar nu mi s-a părut prea greu. Trebuia să ştiu doar, că toată această umilinţă vine din partea unui Dumnezeu autentic. Şi că suport povara păcatului anterior, care, prin această prigoană mă elibera.
Fetiţa mea Alexandra a asistat la toate acestea; şi la ameninţările cu moartea care se abătuseră peste noi şi la bătăile cu bolovani în poarta care suna asemeni unei uşi de catedrală şi la ura şi dispreţul tuturor. Rămăsesem singuri. Doar Alexandra, Otilia şi eu, să înfruntăm lumea din care îl izgonisem pe Dumnezeu, în schimbul unei libertăţi derizorii. Atunci nu mai credeam în nimic. Pentru că nu mai rămăsese în mine decât o umbră şi dorinţa de a-l vedea pe Dumnezeu în adevărata lui înfăţişare. Toată perioada aceea a fost un chin, care descris în detaliu, ar putea stoarce tone de lacrimi. Dar cui i-ar folosi? Lacrimile nu servesc decât celor care se îmbată din ele. Eu nu mă puteam îmbăta atunci decât cu adevărul unei mari descoperiri. Aceea a unui Dumnezeu adevărat.
Şi atunci am primit mesajul: "Dumnezeu este în tine, El este Viaţa ta, partea numită Isus, care s-a desprins din Tatăl mai înainte de toţi vecii. Scrie lucrul acesta. Ca să nu-l uiţi. Şi spune-l şi altora. Fiindcă iată