anticipa nimic, pentru că materia lui nu avea puterea gândirii. Doar Isus era viu. In rest, de jur-împrejurul Lui, moarte. Nefiinţă. Mişcare fără scop. Toate acestea însă, nu mai puteau dura mult. Fiindcă lucrul lui Dumnezeu trebuia început. Liniştea şi moartea nefirească ce stăpâneau Pământul erau în agonie. Deasupra orizonturilor s-a luminat ca de fulger. Eternitatea nefiinţei pasive şi parcă sfidătoare avea să fie întreruptă. Nu chiar în clipa aceea. încă nu sosise timpul lui Dumnezeu. încă mai trebuia aşteptat. Pentru că Dumnezeu calcula momentul, în care voia Sa, nu putea da greş. Fulgerele se produceau pentru întâia oară, deasupra Terrei. Trăsnetele învăluiau planeta în zgomote, sub şuieratul cărora pietrele se prăvăleau în mări. Ploaia a revenit peste apele sărate ale oceanelor. Stropi mari şi grei cădeau asemeni unor suliţe. Norii negri şi groşi înveliseră Pământul. Dincolo de ei, cerul rămăsese o amintire. Potop s-a abătut asupra grădinii Creatorului, iar stâncile tăceau mute sub biciuirea apei purtate de vânt. Torente au început să curgă spre albiile joase şi primele văi să dăltuiască în pietre forma fluviilor care urmau.
Isus privea şuvoaiele care se amestecau cu pământul şi gândea pentru Sine: "Doamne, recunosc lucrul Tău!" Atunci, stropii transparenţi asemeni cristalelor, s-au transformat treptat în stropi roşii şi brusc cerul s-a colorat de ploaia divină. Norii nu mai puteau fi zăriţi, iar apele mărilor şi oceanelor s-au tulburat, clocotind. Intreg Pământul era cuprins de miracol. Isus şi-a întins mâinile nevăzute cu palmele întoarse în sus, ca să-i prindă în ele. Apoi a rostit: "Din