Om, trup, viatã
Martori tãcuti ai unei Lumi suspecte
ne hârjonim în jocul de a fi,
n-având luminã-n tâmple, nici ferestre,
noi nu putem vedea ce-ar trebui;
e-n noi sau împrejur pe unde o fi
structura care la origini are,
Viatã initialã în gândire
si Dumnezeu aprins în comportare,
dar cine-i interesat din ce-i compus
suspectul lui destin si care fire
îl tes pe Dumnezeu în omenire,
când existenta are un opus
care a-nceput întâi prin a nu fi ?
Cum sã-l convingi pe trup cã-ncremenitul
într-o convingere divinã,
poate si lui, de Dumnezeu sã-i tinã,
când în fãpturã nu e loc decât,
pentru putin trãit si cam atât.