ţâncii, eram nelipsiţi. Ca să ocupăm locuri în balcon, fiindcă adevăraţii ficiori lipseau, să urcăm în clopotniţă, să fumăm, să facem prostii.
Intr-una din seri, în clopotniţă eram doar eu cu Neluţu. Fericit că sunt suveran acolo sus, unde credeam că nu ne ştie nici Dumnezeu, am început să-1 provoc la o discuţie pe tema amorului vulgar, despre care îmi povestise altădată la lumina Lunii sub nucul din ogradă. Dar el nu putea ignora faptul că se afla în biserică şi nu voia să îmi povestească nimic. Eu îl ispiteam însă cu abilitate şi el a început să repete câte ceva din întâmplările descrise cu câteva seri înainte. Evident, că lipsa lui de apetit vulgar mă indispunea. Povestirile lui nu mai aveau farmecul din grădină şi atunci am început să-i pun întrebări. El răspundea reţinut, cu un zâmbet
amar.
Dialogul acela vulgar s-a închegat totuşi. Iar consecinţa ... !
Când am hotărât că trebuie să coborâm din clopotniţă, fiindcă acolo urcaseră alţi băieţi mai mari, în faţa mea s-a făcut întuneric, privirea mi s-a stins, am făcut un pas înapoi şi am căzut din turla bisericii în gol! Nici vorbă să îmi fi amintit că mă aflu undeva sus, că de acolo se cobora totuşi pe nişte scări, ci pur şi simplu am păşit deasupra găurii pătrate din pardoseală. Când mi s-a luminat privirea, eram agăţat în triunghiul format din balustradă cu grinda din dreapta a scării. Atunci am auzit o voce de copil care mi-a zis: "Acesta este semnul că îl ignori pe Dumnezeu!" Nu ştiu cine a vorbit. Am înţeles că Dumnezeu, care era evident prezent în mine şi care a văzut comportamentul meu, a vrut doar să mă