care să cerceteze Universul, dincolo de latura materială a acestuia. Conţinând Inteligenţă Supremă şi neîmpovărată de portul unui trup, Viaţa se recreează pe Sine, în condiţiile unei forţe interioare inefabile. Eternitatea ei este determinată de absenţa limitelor, care au fost create ulterior, ca semne ale individualizării unei structuri în cadrul altei structuri şi ea la rându-i, parte din infinit. în proporţii diferite Dumnezeu a investit putere şi gândire din Sine pentru crearea unor universuri materiale şi imateriale, de începutul investigării cărora, se vor ocupa sfinţii. Pentru crearea Universului material, Dumnezeu a ordonat haosul, transformând pulberea ce-l înconjura, în materie căreia i-a indus din Sine, legi să-l propulseze pe orbitele pe care să rămână în veşnică mişcare. Apoi, a început să învie materia creată, cu Sine, prin metode diferite în Cer şi pe Pământ. Surpriza nu i-a fost mare, când a constatat că materia înviată, începe să se comporte asemeni Vieţii care o înviase. Mare iubitor de putere şi nemurire, trupul uman îl ignoră pe învietorul său, împrumutând de la acesta caracterul supremaţiei, care să-i creeze iluzia propriei glorii. Dar Viaţa Supremă nu este o entitate comparabilă cu naivitatea ori iluzia hoţilor de divinitate. Din Viaţă nu se pierde nimic, rămânând ca producătorul de iluzii ori viciatorul aparenţelor, să afle acest lucru, pentru ca starea de beatitudine supremă, să dezamăgească tot mai puţine generaţii de oameni, pe drumul ireversibil dintre peşti şi sfinţi. Cu Dumnezeu în sine, trupul uman a pornit pe calea căutării Creatorului Său, în afara realităţii. Şi negăsindu-L l-a suprimat pe acesta, lăsând nerezolvată problema istoriei anterioară învierii
