sirenele. Uscatul era pentru ele tot mai important, tot
mai atrăgător. Sentimentul de supremaţie asupra naturii, din ce în ce mai vizibil. în timpul care trecea aparent nemăsurat, universul acestor făpturi părea inviolabil, expus doar unui eventual pericol care venea din interiorul lui. Sentimentul conştiinţei propriei lor origini nu se vedea. Se vedea doar un comportament pasiv, în faţa celorlalte vieţuitoare, o stare de siguranţă inexplicabilă. Devenea însă evident faptul, că nu va mai dura mult, până când violenţele între colonii se vor produce şi sângele Creatorului va curge din nou. Pentru că ura, între diferitele sirene din colonii sau din afara acestora, nu mai era un instinct posedat involuntar, ci un sentiment dobândit şi ulterior cultivat. Unele sirene manifestau semne de agresiune faţă de puii ce proveneau din alte familii, ceea ce ducea la dezvoltarea conservării sentimentelor familiale. Apoi, extinderea coloniilor unor sirene, în defavoarea altora, era prilej de revoltă. Astfel se făcea, că după mulţi ani de evoluţie dar şi de luptă, inevitabilul ştiut doar de Viaţa Supremă, ca făcând parte din experienţa Sa, urma să se producă. Vegetaţia părea mai atrăgătoare ca oricând. în special pentru noile generaţii de sirene, care doreau să
stăpânească uscatul împreună cu fiarele, iar sentimentul unei noi libertăţi, de data aceasta către lumea terestră, aproape imposibil de stăpânit.