Soarelui, căci Isus îi iertase, dar nu-i mântuise. Fiindcă mântuirea se face cu Isus în trup şi nu după desprinderea Lui din acesta. A urmat apoi, înfăţişarea peştilor. In apropierea tuturor ţărmurilor, înotau peştii care auziseră glasul Mântuitorului, chemându-i. Erau buimaci de lumina care stăruia de pe maluri şi nu ştiau ce au de făcut. Până când, prin aer s-a auzit un şuierat pătrunzător, asemănător şuieratului de sirene în urma căruia, a stăruit un zgomot. însemna că lucrul Creatorului pătrunde în ei. Apoi, şuieratul sirenelor s-a amplificat asurzitor şi cum peştii aflaţi în apropierea malurilor nu se puteau întoarce în adâncuri, fiindcă Isus îi chema, s-au repezit cu toţii pe uscat. Mici şi mari, păreau victimele unei eşuări lamentabile, când, din străfundul puterii lor receptive, aveau să constate că totuşi nu mor. Dimpotrivă, s-au trezit brusc, apţi să respire aerul ozonat de afară. Ba mai mult, viaţa pe uscat li se părea plăcută. (Cât de plăcută poate fi viaţa sub şuieratul asurzitor al sirenelor...) Apoi au constatat că nu erau singuri. în noul univers, glasul sirenelor s-a auzit pentru ultima oară şi liniştea s-a aşternut peste ei. în pacea reinstalată, Isus îi privea cu enorma lui dragoste apoi îi mângâie şi le zise: "Nu vă temeţi! Ceea ce aţi auzit, a fost una din formele cuvintelor Tatălui Meu. Acum părăsiţi uscatul şi priviţi în oglinda apei care s-a limpezit pentru voi. Ceea ce veţi vedea să nu vă sperie, fiindcă ceea ce urmează să vedeţi sunt noile voastre trupuri."
Peştii s-au târât cu uşurinţă pe nisipul uscat şi s-au apropiat de valuri. Şi-au zărit printre ondulaţiile de apă nişte înfăţişări ciudate cu corp de animal şi coadă de