Mişcarea în spaţiu şi timp
Era începutul şi materia nu se vedea pe sine. Dumnezeu a înţeles că El trebuie să continue lucrarea de creare a noi universuri. Cel mai tentant univers era universul materialo-divin, în care Dumnezeu şi materia să alcătuiască un singur trup. Pentru aceasta a decis să facă lumină, o lumină reală, copie a propriei Sale lumini. Şi-a îndreptat privirea spre infinit şi a gândit lumina cea nouă spunând: "Creez această lumină din lumina Mea!" Atunci, Cerul s-a aprins şi stelele s-au putut privi reciproc, desigur inutil, pentru că nu se vedeau, ci îşi aruncau doar torentele topite în spaţiu, apoi le recuperau fără a percepe ceea ce era în jur. Spaţiul se bucura totuşi de lumină şi a început să-şi reconsidere distanţele, măsurându-le. Dar privirea lui era seacă şi rece. Apoi a început să se întoarcă în propria sa dimensiune, mâhnit că pe sine nu se putea vedea. Dumnezeu îl simţea dar nu-i răspundea, pentru că ştia că stelele sunt doar ochii timpului şi ai spaţiului, că Lumea cea Nouă va avea proprii ei ochi. Care vor privi la lumina stelelor şi în afara ei şi îl vor vedea pe Dumnezeu. Până atunci însă mai era. Din acel moment totuşi, alături de Dumnezeu mai apăruse această lumină, prima în afara Lui, care să stăpânească